Tristețea la ea acasă! Zeci de familii din Bals, trăiesc făra apă și curent electric

Imagine Sărăcia cruntă nu are limite în această lume în care, diferențele dintre păturile sociale, sunt ca de la cer la pământ. Nu vorbim despre oameni care, de bine de rău, au acoperisul deasupra capului, un așternut și o mâncare caldă în fiecare zi. Vorbim despre oameni pe care doar credința în Dumnezeu și privirile naive ale copiilor lor îi fac să meargă mai departe.

La periferia orașului Balș, într-un colțișor, parcă, uitat de lume, într-un bloc social, trăiesc Imagineoameni în cele mai grele condiții. Îmaginați-vă că locuiți cu familia într-o cămăruță în care temperaturile nu le depășesc cu mult pe cele de afară, în anotimpul rece, iar din alocația copilului să asigurați hrana de pe o zi pe alta. Numai cei care locuiesc acolo au parte de o viață, am zice noi, fără noroc. Pentru ei, ziua de mâine este o altă încercare a vieții peste care trebuie, obligatoriu, să treacă, oricum ar fi. Căldura, pentru ei, este un lux pe care nu și-l pot permite, copiii învață la lumina lumânărilor iar într-un lighean, în colț, puțină zăpadă stă la dezghețat. De ce? Pentru că acei oameni nu au nici măcar elementul atât de esențial vieții: apa. Nu și-o pot permite.

La intrarea în bloc, tabloul este sumbru. Întuneric, gunoi cât cuprinde. Doar strigătele Imaginevesele ale copiilor îți reamintesc faptul că acolo locuiesc oameni, ființe vii. Fără geamuri, fără uși la intrare, ai impresia că ești într-o clădire părăsită de mult timp, de tot ceea ce înseamnă viață. La mijlocul holului fiecărui etaj se găsește baia comună. Condiții de nedescris. Este imposibil cum niște copii sunt obligați să trăiască acolo, unde microbii și bacteriile sunt peste tot. Zeci de familii trăiesc în asemenea împrejurări, fără lumină, fără apă. Este greu să menții curățenia în contextul în care utilitățile lipsesc cu desăvârșire. Totuși, în blocul uitat de lume, fiecare se gospodărește cum poate, iar acei oameni nu cuteză de fiecare dată, să le mulțumească lui D-zeu și autorităților locale, că au un acoperiș deasupra capului.

Însoțită de doi copilași din același bloc, care mi-au mărturisit timizi că „în casă este la fel de frig ca afară”, am ajuns la familia Tudor. Tatăl, în vârstă de 30 de ani venise de la muncă. Era o zi norocoasă în care avea ce să muncească. Ba mai mult, venise cu mâncare caldă pentru fetițele lui de șapte, respectiv cinci anișori. I-am găsit la masă, într-o cămăruță curată, aranjată cu tot felul de floricele. Deasupra patului, o sfoară cu rufe puse la uscat. Am spune că este imposibil ca, în lipsa apei și a căldurii, să mai existe curățenie perfectă într-o locuință. Iar hăinuțele copiilor, cum să se usuce la temperaturile scăzute din acea cămăruță?! Da, există. Locul în care acești oameni își duc traiul de pe o zi pe alta este curat, îngrijit, iar copiii, spălați și peptănați. Cu lacrimi în ochi, cei doi părinți au început să-mi povestească despre viața cruntă pe care le-a fost dat să o trăiască. „Vreau să muncesc, nu să mi se dea de milă! Niciodată nu am primit de pomană. Am muncit și mi s-a dat, nu am furat.”, ne spune Viorel Tudor, cu mâna pe inimă. Pe oriunde a mers, onestitatea, credința și dragostea pentru cele două fetițe, i-au fost călăuze. Claudia, fiica de numai șapte anișori este în grupa pregătitoare la Școala gimnazială „Mihail Drumeș” din Balș. „Îmi place să scriu, am învățat să-mi scriu și numele, dar acasă nu am pe ce să scriu, caietul este la școală, acasă nu am caiete”, îmi spune fetița cu o voce scăzută. Da, la școală are rechizite, pe care tatăl ei le-a achiziționat de la un prieten librar la care a muncit și cu ajutorul doamnei director de la școala în care fetița lui învață primele litere din alfabet. „Mai vine câteodată și ne spune că a văzut câte ceva la vreo fetiță și vrea și ea, dar încercăm să-i explicăm că nu avem bani să-i luăm. Alteori schimbăm vorba, doar ca să uite. Stau și comunic cu ele, au înțeles că nu avem și de aceea, când mai fac câte un leu, le mai iau măcar o ciocolățică. Mă bucur când văd că înțeleg, e ca și cum aș vorbi cu un om mare”, a adăugat tatăl fetițelor.

Moș Nicolae și Moș Crăciun nu au venit pe la cele două fetițe, iar sărbătorile le-au petrecut în frig și în întuneric. Singurele cadouri pe care cei patru le-au primit și le mai primesc în continuare sunt fie câte-un kilogram de zahăr, fie unul de făină când tatăl merge la muncă. „Orice ajutor este binevenit. Nu pentru mine, ci pentru ele. Nu mai am nimic de făcut decât să-i țin pe copiii ăștia, să nu sufere atât de mult precum am suferit noi și să meargă și ele la școală. Dacă n-am primit eu o educație, măcar ele să primească, atât cât o să pot”.

Pentru Viorel Tudor, zăpada nu a fost decât o binecuvântare. Cu banii strânși pe lopețile de zăpadă, a putut să-și procure pentru familia lui, un sac de făină, cartofi și ce mai trebuia în casă pentru o mâncare. Au fost zile în care a venit și cu 50 de lei, dar și zile în care a muncit pentru 10 lei toată ziua, sau pe nimic. Tot pentru a le asigura fetițelor un trai decent, Viorel a încercat prin orice metodă să se angajeze undeva. Societățile întârzie foarte mult cu salariile, iar el nu-și permite să piardă nici măcar o zi, pentru că fetele nu ar avea cu ce să se hrănească. A încercat să depună actele pentru un ajutor social, dar i-au trebuit foarte mulți bani pe care nu îi avea. „Fetele încă nu realizează prin ce trec și copiilor nu poți să le spui că azi nu au mâncare. Trebuie să-i hrănești cu ceva. Măcar de căldură nu mai vorbesc. S-au obișnuit așa, îmbrăcate gros. Nu punem aragazul în funcțiune pentru că este prea scumpă butelia. 20 de lei pentru noi, care trăim mai mult din alocații pe timp de iarnă, este mult. ”

Au existat de-a lungul timpului, oameni cu suflet mare, care le mai aduceau acestor tineri câte ceva de mâncare sau hăinuțe pentru fetițe. Erau impresionați de optimismul cu care mergeau înainte, de dragul copiilor. Au încetat și ei să-i mai ajute. Acum, trăiesc într-o incertitudine covârșitoare care le răpește de multe ori somnul. Singurele lucruri sigure pentru ei, deocamdată, sunt așternutul și acoperișul de deasupra capului. Ce îi mulțumește cu adevărat este faptul că sunt sănătoși și cel mai important, împreună. „Numai Dumnezeu și acești copii mă ajută să merg mai departe. Totul e să ai încredere și să lupți pentru ceea ce iubești. Acum, singura noastră speranță stă în oamenii cu suflet mare, care îmi dau de muncă și ne mai ajută cu ce pot”, a adăugat Viorel Tudor, tatăl exemplu, pe care nimic nu-l împiedică să le ofere fetițelor sale un trai decent, în ciuda neajunsurilor și a greutăților majore cu care se confruntă.

Desigur că familia Tudor nu este singura care trece prin greutăți în această lume, dar modul în care ei privesc situația și faptul că acele fetițe înțeleg foarte bine la vârsta lor că nu pot avea tot ce au ceilalți copii, îi face să fie speciali. Sunt oameni care din mândrie, nu acceptă ajutor, deși au mare nevoie. Unii cheltuiesc din puțin, pe diferite vicii. Aceia, poate că nu merită vreunul. Modestia care caracterizează această familie, însă, merită toată atenția din lume, pentru că exemplul de voință, încredere și dragoste pe care ni-l dau, este de nemăsurat.

 Deocamdată nu avem un punct de vedere al autorităților locale, însă în numărul viitor vom afla personal de la domnul primar Mădălin Teodosescu, de ce locatarii din blocul social sunt atât de nenorociți.

Florin Dumitru

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s